Dragobetele sărută fetele! Câteva virtuți magice ale sărbătorii dragostei la români

Povestea lui Dragobete. Cine este cel care vine și aduce fiori noi de viață în inima omului și a pământului.

Vechi de când lumea și universul, Dragobetele este cel care vine în fiecare an, în 24 februarie, și aduce fiori noi de viață în inima omului și a pământului.

Dragobetele este un fel de Cupidon românesc, zis nu întâmplător și Cap de Primăvară, pentru că el are de a face cu energia originară pornită de la Soare, este însuși principiul vital, adică cea mai de bază particulă a ideii de viață, Iubirea.

Sărbătorită cu mult fast în toate culturile, la români iubirea este celebrată de Dragobete, din cele mai vechi timpuri. Unii zic că sărbătoarea a făcut rădăcini la noi încă de pe vremea dacilor.

Povestea lui Dragobete, purtătorul dragostei și al bunei dispoziții

„Zân de esență solară, apropiat de divinități ale naturii și dragostei, Dragobetele ar descinde dintr-o străveche Zeiță Pasăre, această zeiță devenind, în zeci de mii de ani, Marea Zeiță a Pământului, unele atribute ale ei regăsindu-se la Maica Domnului, Baba Dochia sau Sfânta Vineri.

Unele legende românești îl amintesc pe Dragobete Iovan ca pe fiul Babei Dochia, despre care unii mitologi sugerează că ar fi o Mare Zeiță a Pământului”, scrie despre el Marcel Lutic în Timpul sacru – Sărbătorile de altădată (Iași, 2009).

Dragobetele era imaginat ca un flăcău voinic, puternic, frumos și tare iubitor, care putea fi întâlnit prin păduri. De obicei inspira dragoste curată și încredere, ocrotea și purta noroc îndrăgostiților, tinerilor în special.

Irezistibila pedeapsă a lui Dragobete

Se mai spune că, de ziua lui Dragobete, unele femei făceau ce făceau și păcătuiau intenționat, ca să fie pedepsite de Dragobete. Luau drumul pădurii, unde se știa că poate fi zărit, și se trezeau nevoite să se lase pedepsite de zân (sau de un fecior adevărat) cu o tăvăleală aprigă prin pădure, din câte mai povestește Marcel Lutic.

Transformat de Maica Domnului în ferigă

Potrivit unor etnologi, Dragobetele mai este identificat cu o altă reprezentare din mitologia românească, Năvalnicul.

Acesta era un fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele, o specie de ferigă, potrivit lui Ion Ghinoiu - Sărbători și obiceiuri românești. În Ardeal, sărbătoarea Dragobetelui era mai degrabă asociată cu venirea primăverii decât cu ideea de dragoste.

Prin aceste zone, de Dragobete oamenii băteau cu bâta în pământ să iasă căldura și să intre frigul, cam în acele zile se puneau primele straturi și tot cam pe atunci ieșea ursul din bârlog, iar „dacă-și vedea umbra, intra înapoi, și dacă nu-și vedea umbra ieșea afară, că însemna că vine primăvara”, spun oamenii citați de Avram Cristea în Obiceiuri și datini din județul Alba (2007).

Ritualuri miraculoase.

Apa magică de pe fragi Sărbătoarea iubirii era, într-un fel, poate ca majoritatea sărbătorilor, o formă de luptă împotriva răului din lume. Astfel, în această zi, oamenii se înarmau cu dragostea din sufletele lor, iar ritualul cuprindea cele mai simple „unelte” ale luminii din lume: erau veseli, se bucurau de viață și se iubeau aprins. Prin unele locuri exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, păstrată cu grijă, ar fi avut proprietăți magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase și mai drăgăstoase, mai scrie Marcel Lutic.

Joaca de-a logodna

„Fetele, cum simțeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goană fiind numită „zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă și avea loc o îmbrățișare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puțin pentru un an de zile, iar de multe ori, astfel de logodne în joacă prefațau logodnele și căsătoriile adevărate”, povestește Marcel Lutic.

Dragobetele și reechilibrarea energetică a organismului

Veselă și plină de bună dispoziție, ziua lui Dragobete este un moment cu puteri vindecătoare. „Atmosfera specifică acestei sărbători contribuia la apariția unui tonus optimist, prielnic sănătății, ca să nu mai amintim de influența magnetismelor sexuale, cu vădit efect regenerator. Așa stând lucrurile, putem afirma că, într-un plan mai subtil, oamenii se vindecau la Dragobete unii pe alții! Așadar, nu întâmplător se spunea pe vremuri că Dragobetele era ținut și pentru ca oamenii, în special tinerii, să fie feriți de boli”, mai scrie Marcel Lutic.

„Rețetar de cuvinte vrăjite”

Se spune că, de Dragobete, anumite cuvinte rostite pe un anumit ton, au puterea de a aprinde dragostea și a o păstra vie pentru tot anul. Cuvintele nu trebuie auzite decât de ființa iubită, altfel puterea lor dispare. Printre șoapte trebuie să se regăsească negreșit aproape, dor, dragoste, drag, dulce, farmec, fior, inimă, iubire, înger, lin, lumină, rugăciune și inevitabil prenumele ființei iubite.